Acum încă o poveste: AVENUL STANU FONCII

  • P1360916
  • AVENUL STANU FONCII
  • Ti-am spus întâmplarea din avenul Stanu Foncii ?
  • Ce întâmplare ?
  • Înainte de 1989 cinci speologi au intrat sa exploreze avenul Stanu Foncii. Era o activitate de rutină, mai intraseră acolo de multe ori inainte. Era un aven promiţător ca dovadă că mult timp a fost pe locul doi la adâncime din România.
  • Stai puţin, ce-i ăla aven ?
  • Tot o peşteră. Doar ca este dezoltată pe verticală şi nu pe orizontală aşa cum este peştera. Si ziceam de cei cinci speologi. Erau speologi cu experienţă pentru că nu poţi sa explorezi un aven, un fel de groapă fără fund, dacă nu ai experienţă dar şi rezistenţă fizică. La un momen dat au intersectat galeria unei peşteri care părea promiţătoare. Au intrat cu toţii în această galerie pentru a-i verifica potenţialul. Totul parea in regulă până în momentul in care unul dintre ei, ultimul din şirul celor cinci care inaintau pe galerie, s-a oprit să îşi lege şiretul de la un bocanc. Cand s-a ridicat …
  • Ei, ce s-a întâmplat de te-ai oprit ? Spune mai departe, ce s-a întâmplat când s-a ridicat ?
  • Ceilalţi patru speologi dispăruseră din faţa lui ! Se pare că au găsit un obiect ciudat acolo. Când au pus mâna pe el au dispărut.
  • Şi ce-i aşa mare minune, poate galeria a facut o cotitură.
  • Nu, că ar fi văzut luminile.
  • Poate că i-au jucat o festă şi au stins lanternele. Ce, apeşi un buton şi gata.
  • O, nici gând, pe vremea aia se explora cu lampi de carbid, dacă stinge-ai lampa s-ar fi simţit mirosul inşepător de acetilenă. Erau bune aceste lampi cu flacără deschisă pentru că te ajutau nu numai la iluminat ci şi să identifici daca în unele porţiuni ale peşteri oxigenul era inlocuit cu bioxid de carbon.
  • Cum adică ?! Este posibil aşa ceva?
  • Binenţeles ! Unele peşteri situate în apropierea unor vulcani, chiar daca vulcanii sunt stinşi, pot conţine cantităţi mai ridicate de bioxid de carbon. Bioxidul de carbon este mai greu decât oxigenul şi il inlocuieşte începând din podeaua peşterii. Poţi să te deplasezi printr-o astfel de peşteră şi să nu iţi dai seama de existenţa bioxidului de carbon în partea inferioară a ei dar dacă te opreşti să te odihneşi şi laşi lampa jos, aceasta se va stinge din lipsa oxigenului!
  • O, ce interesant! Şi ce faci în astfel de situaţii ?
  • Cel mai bine este sa faci cale-ntoarsă.
  • Acum fac o legătură, oare lămpile celor patru speologi nu s-au stins din aceeaşi cauză?
  • De data asta nu-i bună logica ta pentru ca ar fi trebuit sa se stingă şi lampa celui care s-a oprit să işi lege şiretul.
  • A, da, ai dreptate…Dar poate ca ei au intrat dintr-o data intr-un astfel de loc.
  • Nu, nu e cazul, se ştie clar că în peşterile de aici nu există astfel de situaţii.
  • Bun, am înţeles, şi totuşi ce s-a întâmplat cu ceilalţi patru speologi, nu puteau sa cadă într-o gaură, într-un alt aven ?
  • Nuu, şanse minime, nu uita ca erau speologi cu experienţă. Dar să presupunem ca ar fi căzut, ca s-ar fi prăbuşit o podea fragilă care constituia în acelaşi timp şi tavanul unei galerii inferioare.
  • Da, de ce nu ?!
  • Nu pentru că ar fi făcut un zgomot puternic, cu ţipete de surpriză şi huruituri de pietre.
  • Să înţeleg că nu a fost niciun zgomot ?
  • Nu, absolut niciunul.
  • Şi atunci, unde au dispărut ?
  • Asta a fost şi intrebarea speologului care şi-a legat şiretul. Şi totul nu a durat mai mult de 10 secunde !
  • 10 secunde, doar atât ?
  • Normal, ţie cât timp iţi trebuie ca să îţi legi un şiret ?!
  • Bine, m-am prins, dar totuşi unde au dispărut că deja m-ai făcut foarte curios.
  • Al cincelea speolog a strigat după ei, i-a căutat …După vreo oră, speriat de cele întâmplate, s-a hotărât sa iasă. S-a dus direct la miliţia din Roşia să anunţe această dispariţie. Ghici care a fost prima reacţie a miliţianului.
  • Păi…habar n-am, eu cel puţin aş fi zis să chemăm nişte salvatori şi să îi căutam…
  • Mă, poate tu i-ai omorât şi vi aici să imi spui mie că au dispărut !
  • Ce?

  • Exact mutra asta am făcut-o şi eu când am auzit povestea. Iţi dai seama că e la mintea cocoşului ca dacă i-ar fi omorât putea sa spună orice altceva şi să plece acasă. De exemplu ca el nu a mai continuat explorarea pentru că îl doare un picior şi ceilalţi chiar puteau să dispară acolo sau să fie morţi sau să fie omorâţi etc.

  • Şi ce s-a întâmplat, i-au cautat, i-au găsit ?

  • I-au căutat. I-au căutat şi cu securitatea dar zadarnic, nu i-au găsit. Însă un tip de la securitate a avut un pic mai multă minte sau poate mai multă informaţie. Pentru că şi-a amintit de o dispariţie similară, inexplicabilă, a unui alpinist în munţii Buzăului chiar de sub ochii unui coleg de căţărare. Dar ei, securiştii, s-au dus acolo şi după ce şi-au dat seama că nu puteau nici să fie omorâţi nici să moară, au surpat acea galerie pentru a evita alte întâmplări similare.

  • Şi există vreo explicaţie totuşi pentru că pare cam paranormal ce s-a întâmplat?

  • După atâţia ani unii dintre oameni acceptă ca este posibil ca acolo să fie un portal dintre două lumi paralele şi cei patru speologi au intrat prin el în necunoştinţă de cauză şi poate ca acum traiesc bine mersi într-o lume mai bună, sau mai altfel, ori chiar într-o lume identică cu a noastră dar într-un alt prezent care atunci era un alt viitor. Poate ca ei consideră că au rămas doar patru pentru că colegul lor a intrat printr-un portal într-o lume paralelă.

  • Ha, ciudată idee, dar pare verosimilă !

  • P1360805
Advertisements

Sunt Mircea Grindean / Aries…

P1360699

Sunt Mircea Grindean, sau Mircea Arieş (pseudonim literar) şi sunt indrăgostit de România. Ca să dovedesc asta, am scos prin propria editură, Edi tura GRAI, peste 100 de tipuri de hărţi. Toate cu şi despre România.

Cu toate că sunt locuri şi oameni extraordinari la noi, am descoperit, dupa mulţi ani, că nu contează CE vezi ci CUM vezi.

Această constatare o voi utiliza ca deviză în tot ceea ce fac:

NU CONTEAZĂ CE VEZI CI CUM VEZI !

În textele mele vă voi aduce poveşti, unele ştiute, altele nu, şi vă voi chema să mergeţi cu mine în excursii. Regula de baza în excursiile organizate de mine este: FIECARE MERGE IN RITMUL LUI.  Eu vreau să îi scot pe oameni înafa cursului monoton şi stresant al vieţii de zi cu zi,  EX-CURS.

O să încep cu câteva poveşti culese dintr-un sat tare drag mie, o felie de paradis, Roşia din judeţul Bihor, de la poalele munţilor Pădurea Craiului, un loc încărcat de sfintenie, magie şi miracol.

 

Petrea Cuții

Petrea Cuții locuia singur în pădure. Lumea spunea că e vrajitor, ori vraci, ori amândouă la un loc.

Vraci pentru că se pricepea la vindecat oamenii fără a fi medic. Mergeau pur și simplu oamenii la el și se plângeau de diferite dureri și boli și ei ii vindeca. Nimeni nu știa cum, cu plante, cu mancarea care le-o servea, cu vorba sau cu tăcerea lui ?

A venit odatâ la el un bărbat tocmai din București. A venit cu soția lui. O plimbase pe la toți doctorii dar aceștia nu i-au dat de capăt. Deja nici nu se mai putea ridica din pat. A venit cu ea cu mașina până in mijlocul satului iar de-acolo a dus-o la bătrânul Acuții cu o căruță, că pe-atunci nu era decât un drum de câruțe, nu puteai merge acolo cu mașina.

    • Eu oi videca-o, zise moșu, dar trebuie să o lași aici, să stea aici numai cu mine câtva timp. Poate o iau și de nevastă, spuse moșu in glumă. Pentru că, am uitat să spun, era și așa, glumeț, șugubăț.

Apoi primarul Florea Boncan, se opri pentru că intrase secretara cu niște hârtii la semnat. Le privi cu atenția, puse câteva întrebări secretarei și semnă. Nu era secretara lui, primăria asta sau, mai bine zis, acest primar, nu avea nevoie de secretară. Era secretara primăriei, adică juristul, omul care verifica legalitatea oricărei decizii a reprezentanților primăriei. Apoi își ridică ochii din hârtii și continuă povestea.

Bucureșteanul, care, s-a aflat mai târziu, era maior de miliție, că era pe timpul comuniștilor, l-a privit pe bătrân oarecum încurcat, ușor dezorientat pentru că nu se aștepta la asta.

    • Dar pot să stau în sat, pot să stau aici câteva zile și să aștept, spuse el.
    • Nu, nu, du-te dumneata acasă pentru că nu am de unde să știu cât imi ia s-o vindec. Și apoi nu imi place să stai pe-aproape să mă deranjezi cu mintea ta iscoditoare.

Văzând milițianul că n-are încotro, se urcă în căruța cu care venise, o căruță aranjată de șeful de post din comună, și o luă la vale. Ce mai putea altceva să facă ?! Și așa ținuse secret acest drum. Le spusese colegilor că își duce nevasta într-o stațiune. Iși iubea soția și ar fi făcut orice ca să o știe vindecată dar, de când se căsătorise, de 26 de ani, a fost mereu langă ea, zi de zi. Chiar și in ultima perioadă când a purtat-o prin spitale, nu a fost zi să nu treacă pe la ea și să schimbe câteva cuvinte. Și acum, să stea la 600 de km depărtare de ea, îi crea o stare de neliniște care il urmări tot drumul. Nici nu mai văzu frumusețea peisajului de vară care îl înconjura, pădurile mustind de verdele lunii iunie, trilurile păsărilor care își hrăneau puii, dangătul tălăngilor de la vacile care pășteau pe răzoare, crestele munților in depărtare, lumina feerică a cerului senin. Îl mai liniștii șeful de post care îl asigură că trece el pe la bătrân din când în când și îl sună la București să îi…raporteze.

După vreo șase săptămăni Petrea Cuții îi trimise maiorului vorbă, binențeles prin șeful de post, să vină să își viziteze nevasta. Maiorul fu de-a dreptul uluit când, ajuns sus în bătătura casei moșului, soția lui fugi sprintenă, sprintenă la el și il îmbrățișă. La coborâre din deal până în sat, ea nici nu vru să urce în căruță așa că și el, maiorul, care avea deja un pic de burtă, care se mișca orinde numai cu mașina, fu nevoit să meargă pe jos. Deși mergeau la vale el tot sufla greu dar veselia și vitalitatea soției îl făcu să uite de oboseală. Și apoi era tare contrariat de ce moșul îl refuzase fără drept de replică să îi ia banii. Ce să fac eu cu banii, tot ce am nevoie ca să trăiesc am aici, îi răspunse moșu Petre și nu se atinse de banii lor. Dar, de-a lungul timpului, cât trăise moșu, nu a fost an ca cei doi să nu îi trimită pachete cu tot felul de delicatese pe care nu le găseai în comerțul socialist și în fiecare pachet mai puneau și niște bani. Moșu le făcea cadou la vecini, la rude, la prieteni iar cu banii îi ajuta pe cei mai nevoiași. Niciodată nu a ținut nimic pentru el.

La plecarea din sat s-a oprit în casa șefului de post unde au și dormit peste noapte. Și în seara aia șeful de post, care îmbătrânise și el în acest sat, îi povesti propria lui întâmplare cu Petrea Cuții.

Primarului îî sunase între timp mobilul de câteva ori dar nu raspunse. Acum, se opri din povestit, deschise telefonul și sună.

– Mă scuzați, zise el, mai rezolv între timp o problemă și apoi o să vă povestesc și pățania milițianului din sat cu Petrea Cuții.

Autoritățile comuniste au îneput să fie deranjate de vânzoleala din jurul casei lui Petrea Cuții.

Religia, misticismul, vrăjitoria erau termeni care ar fi trebuit să dispară din viața și vocabularul nostru. Așa că, la un moment dat, șeful postului de poliție din Roșia primi un telefon de la unul din superiorii săi de la centru. În urma acestui telefon își luă picioarele la spinare și urcă dealul până la casa lui Petrea Cuții.

    • Tovarășu Petre noi ne știm de mult și io n-am nicio treabă cu dumneata dar șefii mi-au trasat sarcină clară să te scot din circuit…

Tăcere, moșu nu scoase o vorbă de parcă nimeni nu ar fi spus nimic.

    • Cum faci dumneata că vindeci, de unde ai, nici nu știu cum să îi zic, puterea asta, cunoștințele astea ?
    • De unde, din cărțile astea și de la Dumnezeu.
    • Păi atunci o să iți confisc eu cărțile astea și dumneata descurcă-te numai cu Dumnezeu.
    • Ia-le dacă vrei dar prea mult nu o să stea ele la tine, li-i aduce singur înapoi !

Milițianul îl privi cu un zâmbet ironic, adună cărțile de pe raftul improvizat din scândură negeluită, le aruncă oarecum neglijent într-o plasă și plecă cu ele. Nici nu intră bine în casă, avea casa în aceeași clădire cu sediul miliției că, atât nevasta cât și copiii erau într-o stare de agitație total neobișnuită. Țipau unii la alții, aruncau lucrurile pe jos, totul se desfășura cum niciodată în casa lui nu a mai fost. El era un om liniștit și tolerant cu familia și nu își amintea să se fi certat vreodată cu nevasta iar la copii nu strigase niciodată, soția lui se ocupa cu creșterea copiilor, el era mereu la datorie. Și nici el nu se simțea prea bine, îl cuprinse o stare febrilă, îi dispăru pofta de mâncare, la cină nici nu gustă din mămăliga cu brânza pusă în fața lui de soție. Nu înțelegea nimic. Numai cărțile astea pot fi de vină, își zise el, dar de ce să fie de vină niște cărți? Se puse în pat și încercă să adoarmă. Soția lui se așeză în pat dar nu trecu niciun minut și se ridică, își luă perna și plecă în camera copiilor. Cum, așa ceva nu făcuse niciodată !? Timp de câteva ore se foii de pe o parte pe alta. Pe la unu jumate în mijlocul nopții se ridică din pat, se duse în bucătărie și își aprinse o țigară. Dar nu fumă din ea nici jumătate și puse mâna pe telefon. Formă numărul primarul și-i povesti tot ce i se intâmpla. Eu cred că ar trebui să îi duci cărțile înapoi moșului, îi spuse primarul în cele din urmă. Bine, răspunse milițianul, așa voi face, dar hai și tu cu mine că nu știu de ce mi frică să merg singur. Tu știi că eu nu-s un fricos dar acuma simt o frică pe care nu am simțit-o niciodata.

Când ajunseră la casa moșului acesta le deschise înainte ca ei să apuce să bată la ușă. Vă așteptam, zise el și apoi nu mai scoase o vorbă. Milițianul scoase cărțile din plasă și le aranjă cu grijă pe raft după care, zicând noapte bună, plecă împreună cu primarul înapoi în sat. Dintr-o dată se simți foarte ușurat. Când ajunse în casă soția lui îl aștepta în pat cu zâmbetul pe buze, acel zâmbet dintotdeauna care îi spunea că vrea să se iubească cu el. Și făcură dragoste cu patimă de parcă atunci ar fi făcut pentru prima dată. Apoi adormiră împăcați amândoi cu lumea și cu sufletele liniștite…